Credeam cã ceea ce trăiesc era ceea ce îmi trebuia
pentru câ mi-era comod, mi-era bine. Nu mă durea.
Aveam ce părere voiam să am despre mine. Timp de zece
ani, micile mele căderi au fost atât de mici, că nici nu le
sesizam. Le vedeam importante și profunde pentru că nu
trăiam important și profund. Dorința mea nu avea cum
să fie activă într-un suflet închis, fricos, zgribulit. Rugăciunea
mea nu putea să iasă din cuvânt dacă sufletul meu
era încremenit. Sunt semne peste tot. Tot ceea ce ceri
primești dacă ești pregătit să vezi. Niciodată nu îți dă Dumnezeu
primești dacă ești pregătit să vezi. Niciodată nu îți dă Dumnezeu
mai mult decât poți să duci. Nu ar avea de ce. Tu
ai senzația că este prea mult pentru că nu-ți cunoști limita.
Ideea este să înveți ceva în urma unei zguduiri atât de
profunde. Dacă se revine la normal, e timp irosit. De asta
te ajută să îți forțezi limita, să cunoști în tine ceea ce nu
cunoști. Genul acesta de experiență-limită te ajuta să dai
jos din tine toate straturile de protecție, să fii gol, să te
privești așa cum ești, fãră să te mai aperi. Lupta adevărată
se naște în momentul în care te ai și începi să te păstrezi,
să nu te mai pierzi.
Ce ne spunem când nu ne vorbim