duminică, 31 iulie 2016

Redescoperire ...


Credeam cã ceea ce trăiesc era ceea ce îmi trebuia
pentru câ mi-era comod, mi-era bine. Nu mă durea.
Aveam ce părere voiam să am despre mine. Timp de zece
ani, micile mele căderi au fost atât de mici, că nici nu le
sesizam. Le vedeam importante și profunde pentru că nu
trăiam important și profund. Dorința mea nu avea cum
să fie activă într-un suflet închis, fricos, zgribulit. Rugăciunea
mea nu putea să iasă din cuvânt dacă sufletul meu
era încremenit. Sunt semne peste tot. Tot ceea ce ceri
 primești dacă ești pregătit să vezi. Niciodată nu îți dă Dumnezeu
mai mult decât poți să duci. Nu ar avea de ce. Tu
ai senzația că este prea mult pentru că nu-ți cunoști limita.
Ideea este să înveți ceva în urma unei zguduiri atât de
profunde. Dacă se revine la normal, e timp irosit. De asta
te ajută să îți forțezi limita, să cunoști în tine ceea ce nu
cunoști. Genul acesta de experiență-limită te ajuta să dai
jos din tine toate straturile de protecție, să fii gol, să te
privești așa cum ești, fãră să te mai aperi. Lupta adevărată
se naște în momentul în care te ai și începi să te păstrezi,
să nu te mai pierzi.
Ce ne spunem când nu ne vorbim

marți, 26 iulie 2016

Vei ramane o amintire...

Daca vei pleca pentru altcineva vreodata,singurul lucru pe care as putea sa il fac este sa ma regasesc pe mine.Sa ma asigur ca indiferent de rezultatul pe care il alegi sa fiu puternica si sa am certitudinea ca nu as putea sa te iert daca vreodata te-ai intoarce.Desi oricum voi zambi ,voi zambi daca te voi vedea cu ea,imi voi aminti totul intr-o fractiune de secunda si nu am sa te urasc pentru ca o parte din mine intotdeauna iti va ramane ,poate nu in timpul si nu in viata ta ci in amintirea ta mereu. Imi voi aminti de tine in pozele cu noi, in acele serii cand voi iesi pe faleza singura, si in acele momente in care voi trece prin acele locuri unde am fost noi.Dar doar atat ...vei ramane o amintire.
Photo By Photo Page Fb

duminică, 24 iulie 2016

Omul isi decide viitorul, de fiecare data?

"Teatrul" e la moda....pe strada, in casa, pe chipuri si in interiorul tuturor.
Sufletul nu mai exista... unii oameni se rotesc in jurul banilor, altii in jurul cuvintelor....dar au inima seaca.
Odata cu trecerea anilor oamenii se schimba, par mereu mai grabiti, mai nervosi, mai tristi, ajung sa vada lumea in alb si negru. Rutina ii schimba, iar valurile vietii par sa spele tot ce tinea mai mult de sufletul si de fiinta lor, se invinuiesc ca ei sunt cei care au gresit cand si-au decis viitorul, dar de fapt poate nu au avut sansa de a alege. Oare nu viata le-a deschis o usa si ei presati de timp, de cei din jur au pasit spre ea?




Oare de ce oamenii tind sa isi complice falsa existenta printr-un sentiment numit invidie si rautate? Traiesc intr-un orasel amarat in care tot ce conteaza pentru oameni este o simpla aparenta.

Ma intreb: Omul isi decide viitorul, de fiecare data?
<script async src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({ google_ad_client: "ca-pub-5665979632761906", enable_page_level_ads: true }); </script>


Aripile noi ...

Era mai, noapte. Tocmai mă certasem cu el şi mergeam aiurea pe străzile pustii Aveam şaisprezece ani si jumatate. Era riscant atât pentru mine cât şi pentru cei din jur. Era beznă şi frig. Lacrimile începeau să se prelingă uşor pe faţă. Nu merita şi totuşi o făceam. Plângeam.Alor mei le spusesem ca merg la o colega a mea pe care  ei o stiau. Poate ar fi trebuit să am încredere în el şi să-i spun ceea ce sunt un copil zapacit ce nu stia ce inseamna acel sentiment. Nu m-ar fi crezut. Probabil s-ar fi panicat. M-am aşezat pe o bancă lângă un felinar stins. Dacă treceai pe lângă mine nu-mi puteai observa prezenţa. Aveam nevoie să fiu singură, eu cu gândurile şi regretele mele. Puteam simţi asta. Începea să mă gâdile ceva pe piele. Parcă două furnici mişunau pe spatele meu. Simţeam cum acestea creşteau puţin câte puţin. Creşteau din ce în ce mai mult şi nu aveau loc sub pielea mea. Forţau puternic să iasă. Am căzut de pe bancă şi am reuşit să mă întind pe iarbă. Am strâns în pumni câteva fire de iarbă şi am făcut tot posibilul să nu tip. Cineva m-ar fi putut auzi. Pielea se sfâşia. Am scos un ţipat înfundat. Pielea de pe spate se regenera, iar durerea dispărea treptat. Începeam să mă simt mai bine. Erau albe şi aveau aspectul unora de porumbel. Erau noile mele aripi. M-am ridicat şi am analizat schimbările. Am întins aripile şi am constatat că aveam controlul absolut asupra lor. Ochii m-i se schimbaseră. Puteam vedea foarte bine în întuneric, era ca şi ziua.
Era un nou început, o nouă etapă din viaţă mea. Mă simţeam ca un pui proaspăt ieşit din ou ce trebuie să înveţe să zboare.
Nu era greu, era doar ciudat.