Aripile noi ...

Era mai, noapte. Tocmai mă certasem cu el şi mergeam aiurea pe străzile pustii Aveam şaisprezece ani si jumatate. Era riscant atât pentru mine cât şi pentru cei din jur. Era beznă şi frig. Lacrimile începeau să se prelingă uşor pe faţă. Nu merita şi totuşi o făceam. Plângeam.Alor mei le spusesem ca merg la o colega a mea pe care  ei o stiau. Poate ar fi trebuit să am încredere în el şi să-i spun ceea ce sunt un copil zapacit ce nu stia ce inseamna acel sentiment. Nu m-ar fi crezut. Probabil s-ar fi panicat. M-am aşezat pe o bancă lângă un felinar stins. Dacă treceai pe lângă mine nu-mi puteai observa prezenţa. Aveam nevoie să fiu singură, eu cu gândurile şi regretele mele. Puteam simţi asta. Începea să mă gâdile ceva pe piele. Parcă două furnici mişunau pe spatele meu. Simţeam cum acestea creşteau puţin câte puţin. Creşteau din ce în ce mai mult şi nu aveau loc sub pielea mea. Forţau puternic să iasă. Am căzut de pe bancă şi am reuşit să mă întind pe iarbă. Am strâns în pumni câteva fire de iarbă şi am făcut tot posibilul să nu tip. Cineva m-ar fi putut auzi. Pielea se sfâşia. Am scos un ţipat înfundat. Pielea de pe spate se regenera, iar durerea dispărea treptat. Începeam să mă simt mai bine. Erau albe şi aveau aspectul unora de porumbel. Erau noile mele aripi. M-am ridicat şi am analizat schimbările. Am întins aripile şi am constatat că aveam controlul absolut asupra lor. Ochii m-i se schimbaseră. Puteam vedea foarte bine în întuneric, era ca şi ziua.
Era un nou început, o nouă etapă din viaţă mea. Mă simţeam ca un pui proaspăt ieşit din ou ce trebuie să înveţe să zboare. Nu era greu, era doar ciudat.